Când știința tace , sufletul înca vorbește.

  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...

 Drumul fără sfârșit Plecăm din zori, cu pași de dor, Spre lumi ce încă n-au contur, Cu vise-n suflet, pline-n zbor, Și-n gânduri, ceruri de azur. Sub pașii noștri, drumuri vechi, Se-nșiră ca un fir de ață, Iar vântul ne aduce vești Din locuri ce-au rămas în ceață. Călătorim prin timp și spațiu, Cu hărți ce nu le-am desenat, Și orice drum e-un început Spre un final neîntâmplat. Sub cerul larg, se-aprind fiori, De dor, de zare, de tăcere, Și fiecare pas ne-aduce Mai aproape de-o părere. Din munți cărunți și mări albastre, Se naște-un cântec, lin și greu, Ce poartă-n el chemări sihastre Spre ce-am uitat și spre ce-s eu. Căci drumul e o taină-n sine, Și noi suntem doar călători, Căutători de lumi senine, Rătăcitori printre culori. Dar nicăieri nu-i loc de-a sta, Nimic nu e de păstrat pe veci, Doar praful drumului rămâne Pe pașii ce-i lăsăm aici. Spre zări pierdute tot pornim, Căci drumul nu se-ncheie mâine, Și, chiar de-ajungem, tot simțim Că nu-i destul, că vrem mai multe. Călătorim ...

   La 26 de ani, nu îmi număr anii, ci urmele pașilor.  Îmi revin în minte versurile lui Ștefan Augustin Doinaș: „𝕊ă 𝕥𝕣𝕖𝕔𝕚 𝕡𝕣𝕚𝕟 𝕥𝕚𝕞𝕡, 𝕤ă 𝕟𝕦 𝕥𝕖-𝕟𝕥𝕣𝕖𝕒𝕔ă 𝕥𝕚𝕞𝕡𝕦𝕝! / 𝕊ă-𝕝 𝕤𝕔𝕦𝕥𝕦𝕣𝕚 𝕕𝕖 𝕡𝕖 𝕦𝕞ă𝕣, 𝕤ă-𝕝 𝕕𝕖𝕫𝕓𝕣𝕒𝕔𝕚…” Și mă opresc . Pentru că viața nu este doar despre a lăsa zilele să curgă peste tine, ci despre a le trăi  cu verticalitate, a le purta conștient, a nu fi împins de ele ca de un vânt grăbit. Nu îmi privesc viața ca pe o listă de realizări, ci ca pe un drum presărat cu lumină și umbră, cu biruințe și căderi, cu zâmbete și lacrimi tăcute. Astăzi, inima mea nu strigă mândrie ,ci rostește recunoștință. Am clădit mult până aici. Două facultăți încheiate, iar a treia (medicina) încă în curs, ca o promisiune vie. Sunt profesor și simt că fiecare lecție este o sămânță aruncată în ogorul sufletelor tinere. Sunt asistent medical  și, în fiecare gardă, ating fragilitatea vieții cu mâini tremurânde, dar hotărâte. Între ...

  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...

  Quis ut Deus? — Cine este ca Dumnezeu? Despre mulțumire.             Într-o lume grăbită, în care nemulțumirea devine adesea reflex, mulțumirea este un act de curaj și de credință. Ea ne așază în adevăr și ne amintește că nu suntem singuri, că viața nu este haotică, ci purtată de o mână nevăzută, dar iubitoare. Iar atunci când învățăm să mulțumim, învățăm, de fapt, să trăim.           Mulțumirea nu constituie un simplu reflex emoțional al satisfacției umane, ci reprezintă o atitudine ontologică și teologică fundamentală, prin care omul își afirmă poziția corectă în raport cu Dumnezeu, cu sine și cu lumea. Din perspectivă creștină, a fi mulțumitor înseamnă a recunoaște ordinea creației și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie și în viața personală a fiecărui om.           A fi mulțumitor nu este un gest de politețe, ci o stare a inimii. Mul...

         Iubirea, jertfa și învierea sunt cele trei corzi vibrante ale unei simfonii divine care răsună adânc în inima umanității, o muzică sacră ce trece dincolo de timp și spațiu, înălțându-se spre ceruri și întorcându-se în chip tainic în sufletul fiecărui om. Aceste concepte sunt nu doar elemente ale unei dogme sau tradiții religioase, ci figuri vii, dinamice, ce se desfășoară într-un dans etern de lumină și umbră, de suferință și triumf.        Iubirea este răsăritul veșnic al lumii, forța creatoare care modelează fiecare fir de iarbă, fiecare picătură de rouă și fiecare stea de pe bolta infinitului. Ea nu poate fi încadrată în limitele unor definiții seci, căci e însăși inima universului, pulsând în tot ceea ce există. În ea, florile își deschid petalele către soare, iar păsările își cântă imnurile în zori. Iubirea nu este un simplu sentiment omenesc; ea este vântul blând ce mângâie obrajii în momente de solitudine, este oceanul de l...

  „Nu am timp!”, „Nu știu cum trece timpul așa repede!”,       „Vai, cât de repede a trecut vara și n-am avut timp să...”.. . vă sună cunoscut? Se întâmplă de multe ori ca în discuțiile cu cei dragi, cel mai invocat  „vinovat”  pentru nerealizarea unor lucruri să fie timpul.    Tocmai de aceea, atunci când întâlnim sau auzim de oameni hotărâți să cucerească timpul prin așezarea lui în fața lui Dumnezeu, nu putem decât să ne bucurăm și, de ce nu, să vi-i povestim. Îi povestim spre luare aminte, spre bucurie și spre bună părtășire de altfel de momente, altfel de timp.    Timp pentru Dumnezeu.   Zeci de arădeni, pelerini în Bucovina   O doamnă tare dragă nouă din întâlnirile în Liturghiile din parohiile arădene ne-a spus acum, la ceas de seară, că se află în chiar ultima zi a unui pelerinaj organizat la Mănăstirile din Bucovina. De aici și până la plăsmuirea acestui articol n-au mai fost decât câteva clipe strâns legate cu șn...

  Când pui la un loc un copil, un zâmbet și o șansă pentru viitor, lucrurile nu pot fi așezate decât în lumină, iar pe noi nu poate decât să ne bucure astfel de minunate „întâmplări”.   O frumoasă colaborare între inimi de bine a făcut ca anul acesta să ia naștere, la Semlac, un proiect care se vrea a fi unul de viitor și care se numește „Un copil, un zâmbet, o șansă”. Iar începutul este unul foarte promițător, din cifrele prezentate de inițiatorul ei, tânărul teolog arădean Robert Motoarca: peste 80 de ghiozdane complet dotate și peste 1500 de caiete  de tip I/II, dictando, matematică, geografie, biologie și muzică.   Implicarea teologului arădean în viața comunității nu este una singulară, el organizând și pelerinaje și participând ca voluntar în diverse proiecte ale Arhiepiscopiei Aradului.    Chiar astăzi, scriind despre Liturghia Arhierească la care am participat, spuneam despre sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului că este una a bucuriei. Și cu at...

  Toamna, acest pictor neobosit al naturii, ne-a adus la Colegiul Particular „Vasile Goldiș” din Arad prima ediție a Târgului de Toamnă - Obiceiuri și Tradiții Ardelenești. Într-un decor de poveste, unde frunzele dansau grațios în ritmul vântului blând, evenimentul a reunit suflete entuziaste, dornice să sărbătorească roadele muncii, frumusețea tradițiilor și generozitatea inimilor. U n târg ca o poveste de toamnă Târgul s-a desfășurat ca un covor magic, țesut cu fir de tradiție și brodat cu emoții autentice. Împărțit în două secțiuni distincte, evenimentul a fost un spectacol al creativității și dăruirii. Prima secțiune, un atelier al sufletului, i-a transformat pe elevi în mici meșteșugari, artiști ai naturii și tradiției. Sub privirile atente ale profesorilor, mâinile lor au împletit nuiele ce au prins forma unor coșulețe delicate, au mângâiat lâna din care au luat naștere păpuși și au înșirat mărgele, dând viață brățărilor pline de culoare. Era ca și cum însăși natura își împr...

  Ceasul fără limbă- crâmpeie de lumină.                                                                                                                                       Prof.Robert-Gelu Motoarca În camera mea, pe masa de lemn, stă un ceas. Nu are limbă. Nu mai știu de când a rămas așa, dar îmi amintesc ziua în care am încetat să-l întorc. Mă uit la el ca la un mormânt care nu mai poate fi deschis. Cadranul său e alb ca o lună fără faze, iar sticla e crăpată pe margine, ca și cum cineva ar fi încercat să-l spargă, să elibereze timpul din el. De atunci, pentru mine, timpul nu mai...

  Maturizarea precoce a elevilor – abordare psihologică, medicală și religioasă                                         Prof. Robert-Gelu Motoarca Maturizarea precoce a elevilor reprezintă un fenomen complex, cu implicații multiple asupra dezvoltării cognitive, emoționale, sociale și morale a copilului și adolescentului. Accelerarea ritmurilor de dezvoltare biologică, expunerea timpurie la stimuli sociali și digitali, precum și presiunile educaționale și culturale contemporane contribuie la apariția unei discrepanțe între maturitatea biologică și cea psihosocială. Prezentul articol își propune să analizeze maturizarea precoce dintr-o perspectivă interdisciplinară – psihologică, medicală și religioasă – evidențiind riscurile, consecințele și necesitatea unei abordări echilibrate în mediul educațional și familial. Maturizarea precoce a elevilor constituie un subiect de interes major...