Când știința tace , sufletul înca vorbește.

 Nu ești dator nimănui cu povestea ta spusă pe înțelesul lor. Nu ești obligat să îți traduci durerea în cuvinte simple, doar pentru ca ea să fie acceptată de cei care nu au avut răbdarea să o simtă. Unele răni nu se explică, se poartă. Unele alegeri nu se justifică, se trăiesc. Iar unele tăceri nu sunt goluri, nu sunt slăbiciuni, nu sunt absențe, ci forme tainice de protecție ale sufletului, ziduri ridicate nu din răceală, ci din precauție. Există în fiecare om o cameră ascunsă. Un loc nevăzut, așezat adânc, dincolo de zâmbete, dincolo de răspunsurile scurte, dincolo de acel „sunt bine” spus atunci când sufletul abia mai respiră. Este o încăpere lăuntrică unde lumina intră cu grijă, doar atât cât să nu doară. Acolo nu pătrunde oricine. Acolo se adună lacrimile nerostite, rugăciunile spuse în șoaptă, nopțile în care ai privit tavanul și ai încercat să nu te destrami, întrebările fără răspuns și toate acele momente în care ai continuat să mergi, deși în tine ceva se prăbușise. În cam...

Am crezut în oameni cu o naivitate care nu se învață din cărți, ci se naște în tine  ca o lumină pe care n-o pui la îndoială. Am dat din mine fără să mă cântăresc: timp, răbdare, liniște, bucăți de suflet pe care le-am oferit fără teamă.  Am fost sprijin când alții se prăbușeau, am ascultat când tăcerile lor spuneau mai mult decât orice cuvânt, am rămas când era greu și am iubit fără să cer nimic în schimb. Și poate cel mai dureros nu este că ai fost rănit, ci că n-ai văzut niciodată sfârșitul venind. Pentru că unele prietenii nu se termină cu o ceartă. Se termină într-un gest simplu, aproape banal o strângere de mână, o privire, un „ai grijă de tine”. Stai acolo, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi, dar nu le lași să cadă. Zâmbești, pentru că încă mai crezi. Încă mai speri. Îți spui că este doar o pauză, că oamenii nu pleacă de tot, că ceea ce a fost nu se poate risipi atât de ușor. Dar timpul trece… și liniștea dintre voi devine răspunsul pe care nu voiai să-l auzi. ...