Timp...


Am crezut în oameni cu o naivitate care nu se învață din


cărți, ci se naște în tine  ca o lumină pe care n-o pui la îndoială. Am dat din mine fără să mă cântăresc: timp, răbdare, liniște, bucăți de suflet pe care le-am oferit fără teamă. 

Am fost sprijin când alții se prăbușeau, am ascultat când tăcerile lor spuneau mai mult decât orice cuvânt, am rămas când era greu și am iubit fără să cer nimic în schimb.

Și poate cel mai dureros nu este că ai fost rănit, ci că n-ai văzut niciodată sfârșitul venind.

Pentru că unele prietenii nu se termină cu o ceartă. Se termină într-un gest simplu, aproape banal o strângere de mână, o privire, un „ai grijă de tine”. Stai acolo, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi, dar nu le lași să cadă. Zâmbești, pentru că încă mai crezi. Încă mai speri. Îți spui că este doar o pauză, că oamenii nu pleacă de tot, că ceea ce a fost nu se poate risipi atât de ușor.

Dar timpul trece… și liniștea dintre voi devine răspunsul pe care nu voiai să-l auzi.

Nu a fost o despărțire clară. Nu a fost un „adio” care să doară o dată și apoi să treacă. A fost o stingere lentă, o distanță care a crescut fără zgomot, până când ai rămas doar tu, ținând în palme amintiri și întrebări fără răspuns. Te întrebi unde s-a rupt totul, în ce moment „noi” a devenit doar un trecut.

Și doare… nu doar pentru că ai pierdut pe cineva, ci pentru că ai fost acolo cu tot sufletul. Pentru că ai crezut. Pentru că ai dat din tine fără rezerve, iar în schimb ai primit absență, indiferență sau, uneori, o batjocură subtilă care apasă mai greu decât orice cuvânt dur.

Dar chiar și așa, ceva rămâne.

Rămâne felul în care ai știut să fii. Rămâne dragostea aceea curată, care nu s-a negociat și nu s-a calculat. Rămâne focul din tine  poate mai liniștit acum, poate mai atent cui îi oferă căldură, dar încă viu.

Și, în mod paradoxal, rămâne și speranța.

Pentru că, în ciuda a tot ce ai trăit, încă mai crezi undeva adânc  că există o prietenie adevărată. Una sinceră, care nu pleacă în tăcere, care nu te face să te îndoiești de tine, care nu te folosește și apoi te uită. O prietenie în care nu trebuie să demonstrezi nimic, în care ești ales, nu doar tolerat.

Poate că nu ai găsit-o încă. Sau poate ai întâlnit doar fragmente din ea, în oameni care nu au știut să rămână.

Dar asta nu înseamnă că nu există.

Înseamnă doar că tu încă ai curajul să speri  și asta, într-o lume în care oamenii renunță atât de ușor, este una dintre cele mai rare forme de putere.

Și într-o zi… când nu vei mai căuta cu disperare, ci doar vei fi tu, așa cum ai fost mereu — adevărat, loial, prezent cineva va rămâne.

Nu pentru că trebuie.
Ci pentru că va vrea.

O mână de țărână — R-G M

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Imagine
 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”  A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung. Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN . Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații: „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd...
Citiți mai multe

„Animus quod perdiderit optat.” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.

Imagine
  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...
Citiți mai multe

Ce înseamnă iertarea din perspectivă creștină ?

Imagine
  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...
Citiți mai multe