„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” 

A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung.

Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN. Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații:
„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd. Am înțeles că nu trebuie să fii important pentru toți ca să ai valoare. Că uneori, a fi „lumea” cuiva înseamnă a fi loc de întoarcere, siguranță, lumină într-o zi tulbure.

Prietenul meu nu mi-a dat aripi, ci mi-a amintit că le am. Iar de atunci, ori de câte ori mă simt mic în fața vieții, îmi amintesc acel moment. Poate nu voi schimba lumea întreagă, dar dacă pentru un suflet pot fi cerul sub care respiră, atunci nu am căzut degeaba.

                                                                                                                    Prof.Robert-Gelu Motoarca