Ceasul fără limbă- crâmpeie de lumină.

                                                                                                           Prof.Robert-Gelu Motoarca

În camera mea, pe masa de lemn, stă un ceas.
Nu are limbă.
Nu mai știu de când a rămas așa, dar îmi amintesc ziua în care am încetat să-l întorc. Mă uit la el ca la un mormânt care nu mai poate fi deschis. Cadranul său e alb ca o lună fără faze, iar sticla e crăpată pe margine, ca și cum cineva ar fi încercat să-l spargă, să elibereze timpul din el.
De atunci, pentru mine, timpul nu mai are ore, doar anotimpuri. Și acest anotimp pare să nu se mai termine.

Îmi fac ceai, dar aburul nu are miros. Îl privesc cum se ridică și dispare, la fel ca gândurile pe care încerc să mi le păstrez.
În fiecare dimineață îmi promit că voi pleca din casă devreme, că voi merge prin parc și voi privi frunzele cum cad, dar mereu ceva mă ține pe loc. Poate că e ceasul. Poate că sunt eu. Poate că între mine și lume s-a așezat o pânză subțire  din care nu pot să ies.

Într-o după-amiază, m-am oprit într-o cafenea mică, unde geamurile erau pline de abur.
În colț, o femeie bătrână tricota încet, iar lângă ea un bărbat citea o carte groasă, cu coperți tocite. Muzica era atât de slabă încât abia se auzea, dar ritmul ei mi se părea sincron cu bătaia inimii mele.
Am comandat o cafea neagră, iar când am dus-o la buze, m-am privit în oglinda lichidului.
Ochii mei păreau două găuri de fum.

Pe peretele din fața mea era un ceas.
Și acesta era fără limbă.
Atunci mi-am dat seama că nu era doar ceasul meu acasă. Poate că toate ceasurile lumii și-au pierdut limbile, iar oamenii doar se prefac că timpul mai există.
Poate că toamna aceasta nu e doar un anotimp, ci o pauză între două respirații ale universului.

Am rămas acolo ore întregi, privind prin geam cum lumina se schimbă foarte încet.
La un moment dat, a intrat un copil cu o umbrelă roșie. Picăturile de ploaie s-au scurs pe pânza ei ca niște litere care nu formau niciun cuvânt. Copilul a zâmbit, dar zâmbetul lui nu avea căldură — era doar un gest învățat.
M-am întrebat dacă și el știa despre ceasuri.

Când am plecat, ploaia se oprise, dar aerul mirosea a frunze putrede și fum. Am luat-o pe străzile mici, unde casele păreau părăsite, cu obloanele închise și cu acoperișurile scufundate în mușchi verde.
La o fereastră, am văzut o lumină slabă, galbenă, ca o amintire. M-am oprit. Mi-am imaginat că acolo locuiește cineva care încă mai ține timpul într-un borcan, ca pe un insectar.
M-am întrebat dacă ar fi dispus să-l împartă.

Seara, înapoi acasă, m-am așezat pe pat și am privit din nou ceasul meu.
Am simțit o dorință ciudată să-i pun la loc limbile, să-l fac să meargă din nou, dar nu aveam piesele. Sau poate nu aveam curajul.
Am adormit cu gândul că, dacă timpul s-ar porni din nou, toamna aceasta ar putea să se termine. Dar dimineața m-am trezit în același anotimp.