Quis ut Deus? — Cine este ca Dumnezeu? Despre mulțumire.

 

Quis ut Deus? — Cine este ca Dumnezeu?
Despre mulțumire.








         Într-o lume grăbită, în care nemulțumirea devine adesea reflex, mulțumirea este un act de curaj și de credință. Ea ne așază în adevăr și ne amintește că nu suntem singuri, că viața nu este haotică, ci purtată de o mână nevăzută, dar iubitoare. Iar atunci când învățăm să mulțumim, învățăm, de fapt, să trăim.

          Mulțumirea nu constituie un simplu reflex emoțional al satisfacției umane, ci reprezintă o atitudine ontologică și teologică fundamentală, prin care omul își afirmă poziția corectă în raport cu Dumnezeu, cu sine și cu lumea. Din perspectivă creștină, a fi mulțumitor înseamnă a recunoaște ordinea creației și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie și în viața personală a fiecărui om.

          A fi mulțumitor nu este un gest de politețe, ci o stare a inimii. Mulțumirea adevărată nu se naște din belșug, ci din capacitatea de a recunoaște sensul fiecărui dar primit, fie el mare sau mic. Omul mulțumitor este omul care vede, care nu trece grăbit pe lângă binefaceri, ci le așază în suflet ca pe niște semințe de lumină.

     Mulțumirea față de Dumnezeu este începutul tuturor mulțumirilor. Atunci când Îi recunoaștem pronia, înțelegem că nimic nu este întâmplător: întâlnirile, încercările, bucuriile și chiar rănile poartă în ele o pedagogie tainică. Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, „toate le așază” spre folosul sufletului, chiar și atunci când mintea noastră nu poate cuprinde rostul lor. În această conștiință se naște pacea, iar din pace izvorăște recunoștința.

    A mulțumi lui Dumnezeu înseamnă a-L recunoaște ca izvor al vieții și al sensului. Este actul prin care omul se smerește și spune, fără cuvinte multe: Quis ut Deus? — Cine este ca Dumnezeu? Nimeni. În fața acestei realități, inima se pleacă și învață să primească, nu să revendice; să se încreadă, nu să cârtească.

Dar mulțumirea nu rămâne doar o relație verticală, între om și Dumnezeu. Ea coboară firesc în relațiile noastre cu semenii. Omul care Îi mulțumește lui Dumnezeu devine, fără să-și dea seama, mai atent, mai blând, mai recunoscător față de cei din jur. El înțelege că oamenii sunt, adesea, instrumentele prin care Dumnezeu lucrează: o mână întinsă, un cuvânt rostit la timp, o prezență care mângâie.

        A fi mulțumitor cu semenii noștri înseamnă a recunoaște valoarea celuilalt și darul pe care îl aduce în viața noastră. Mulțumirea vindecă relațiile, dezarmează orgoliile și creează punți acolo unde înainte erau ziduri. Ea nu umilește, ci înnobilează, pentru că omul care știe să mulțumească este un om liber.
     


Robert MG

 

 




Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Imagine
 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”  A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung. Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN . Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații: „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd...
Citiți mai multe

„Animus quod perdiderit optat.” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.

Imagine
  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...
Citiți mai multe

Ce înseamnă iertarea din perspectivă creștină ?

Imagine
  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...
Citiți mai multe