„Prin timp, cu rost” sau „Între cădere și ridicare”.

 

 La 26 de ani, nu îmi număr anii, ci urmele pașilor. 

Îmi revin în minte versurile lui Ștefan Augustin Doinaș:

„𝕊ă 𝕥𝕣𝕖𝕔𝕚 𝕡𝕣𝕚𝕟 𝕥𝕚𝕞𝕡, 𝕤ă 𝕟𝕦 𝕥𝕖-𝕟𝕥𝕣𝕖𝕒𝕔ă 𝕥𝕚𝕞𝕡𝕦𝕝! / 𝕊ă-𝕝 𝕤𝕔𝕦𝕥𝕦𝕣𝕚 𝕕𝕖 𝕡𝕖 𝕦𝕞ă𝕣, 𝕤ă-𝕝 𝕕𝕖𝕫𝕓𝕣𝕒𝕔𝕚…”

Și mă opresc. Pentru că viața nu este doar despre a lăsa zilele să curgă peste tine, ci despre a le trăi 

cu verticalitate, a le purta conștient, a nu fi împins de ele ca de un vânt grăbit.

Nu îmi privesc viața ca pe o listă de realizări, ci ca pe un drum presărat cu lumină și umbră, cu biruințe și căderi, cu zâmbete și lacrimi tăcute. Astăzi, inima mea nu strigă mândrie ,ci rostește recunoștință.

Am clădit mult până aici. Două facultăți încheiate, iar a treia (medicina) încă în curs, ca o promisiune vie. Sunt profesor și simt că fiecare lecție este o sămânță aruncată în ogorul sufletelor tinere. Sunt asistent medical  și, în fiecare gardă, ating fragilitatea vieții cu mâini tremurânde, dar hotărâte. Între catedră și patul bolnavului, între student și îngrijitor, învăț zilnic ce înseamnă responsabilitatea ca foc interior.

Dar drumul nu a fost doar urcuș. Au existat căderi tăcute, oboseli adânci, momente în care îndoiala a bătut la ușa inimii mele. Au fost eșecuri care au durut ca o rană deschisă, zile în care m-am simțit prea împărțit, prea încărcat, prea fragil pentru toate rolurile pe care le port: profesor, student, cadru medical, fiu, prieten, ascultător.

Și totuși, fiecare cădere m-a învățat arta ridicării. Fiecare eșec a fost o treaptă ascunsă sub praful dezamăgirii. Am înțeles că nu este rușinos să cazi, rușinos este doar să refuzi să te ridici. Viața nu ne cere perfecțiune, ci statornicie. Nu absența greșelii, ci curajul de a merge mai departe.

Nu este ușor să te împarți în atâtea direcții. Să fii lumină pentru alții când uneori tu însuți cauți lumină. Să oferi sprijin când ai nevoie, la rândul tău, de un umăr. Dar poate tocmai această împărțire m-a învățat întregimea. M-a învățat că omul crește atunci când slujește.

Mulțumesc celor care au rămas lângă mine, familiei mele, rădăcina din care îmi trag puterea. Mulțumesc prietenilor care au înțeles absențele mele și mi-au respectat tăcerile. Mulțumesc celor care m-au susținut, care au văzut în mine mai mult decât vedeam eu uneori.

Și le mulțumesc și celor care m-au judecat. Celor care au spus că fac prea multe, că îmi încarc viața peste măsură. Pentru că fiecare critică a fost o oglindă, fiecare cuvânt aspru ,o probă de rezistență. Din toate am învățat. Din toate am crescut.

Mai presus de toate, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, Călăuzitorul nevăzut al pașilor mei. Pentru că în căderi mi-a dat puterea să mă ridic. În eșecuri mi-a dat răbdare. În reușite mi-a dat smerenie. El a așezat sens acolo unde eu vedeam doar încercare.

La 26 de ani, nu sunt doar un om realizat profesional. Sunt un suflet în formare. Un om care a căzut și s-a ridicat. Care a plâns și a zâmbit. Care a învățat că adevărata împlinire nu stă în titluri, ci în felul în care rămâi om.

Astăzi nu îmi spun doar „La mulți ani”.

Îmi spun: „Ridică-te mereu.”

Și șoptesc, cu inimă plină: „Mulțumesc, Doamne, pentru tot.”

Robert-Gelu Motoarca