Drumul fără sfârșit




 Drumul fără sfârșit





Plecăm din zori, cu pași de dor,

Spre lumi ce încă n-au contur,

Cu vise-n suflet, pline-n zbor,

Și-n gânduri, ceruri de azur.


Sub pașii noștri, drumuri vechi,

Se-nșiră ca un fir de ață,

Iar vântul ne aduce vești

Din locuri ce-au rămas în ceață.


Călătorim prin timp și spațiu,

Cu hărți ce nu le-am desenat,

Și orice drum e-un început

Spre un final neîntâmplat.


Sub cerul larg, se-aprind fiori,

De dor, de zare, de tăcere,

Și fiecare pas ne-aduce

Mai aproape de-o părere.


Din munți cărunți și mări albastre,

Se naște-un cântec, lin și greu,

Ce poartă-n el chemări sihastre

Spre ce-am uitat și spre ce-s eu.



Căci drumul e o taină-n sine,

Și noi suntem doar călători,

Căutători de lumi senine,

Rătăcitori printre culori.


Dar nicăieri nu-i loc de-a sta,

Nimic nu e de păstrat pe veci,

Doar praful drumului rămâne

Pe pașii ce-i lăsăm aici.


Spre zări pierdute tot pornim,

Căci drumul nu se-ncheie mâine,

Și, chiar de-ajungem, tot simțim

Că nu-i destul, că vrem mai multe.


Călătorim spre noi, spre lume,

Spre ceruri ce n-au fost văzute,

Iar drumul e un vis anume

De unde toate sunt tăcute.


Și-ntr-un final, pe-un munte-albastru,

Vom înțelege-n taină tot,

Călătoria e maestru,

Iar pașii noștri – doar un joc.
      
                ( Poezie premiată locul II -și publicată )




Prof. Robert-Gelu Motoarca

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Imagine
 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”  A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung. Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN . Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații: „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd...
Citiți mai multe

„Animus quod perdiderit optat.” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.

Imagine
  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...
Citiți mai multe

Ce înseamnă iertarea din perspectivă creștină ?

Imagine
  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...
Citiți mai multe