Propovăduind Cuvântul Evangheliei, într-o altă atmosferă și alt cadru. Și da… iubesc ceea ce fac. 02/03/2026.

 

Și da… iubesc ceea ce fac.








Propovăduind Cuvântul Evangheliei, într-o altă atmosferă și  alt cadru.

 02/03/2026.

 

Au  fost deosebiti. Atât pot  zice.

Clasa a XI- B - prof. Diriginte. Jinar Lucia( Sincere felicitări doamnei diriginte,  pentru perseverență și  modelul creionat de dânsa la acești minunați elevi.)

Îi  am în grija mea , de când  au pășit pentru prima oară , în  școală noastră. Timizi,  unii mai hazlii,  unii mai sobri,  alții  mai tăcuți din fire si blajini.

 

Atât de frumos am lucrat cu ei.

Așa bine a prins activitate,  i- am captat.

 Așa energie  îmi  dau, așa  mă încarcă.

 

În a două zi  de primăvară, sub un cer limpede și cu inimile încă neobișnuite cu lumina caldă a soarelui, am vorbit despre post, despre rugăciune și despre milă. Nu ca despre niște concepte vechi, așezate în pagini îngălbenite, ci ca despre respirația sufletului. Ca despre trei trepte care urcă spre lumină.

 

Le-am spus că postul nu este doar despre mâncare. Nu este doar despre a renunța la ceva de pe masă, ci despre a renunța la ceva din noi. La graba care ne împrăștie. La mândria care ne înăsprește. La cuvântul rostit prea repede și prea ascuțit. Postul adevărat este o curățire tăcută, o disciplină a inimii. Este locul pe care îl faci în tine pentru Dumnezeu.

 

Am vorbit despre rugăciune ca despre o punte. Nu o formulă, nu o obligație, ci un dialog viu. Rugăciunea nu este doar cerere, ci întâlnire. Este clipa în care omul îndrăznește să fie sincer. Fără mască. Fără aplauze. Fără roluri. Doar el și Cerul. Le-am spus că rugăciunea schimbă nu doar împrejurările, ci mai ales pe cel care se roagă.

 

Iar mila… mila este semnul că postul și rugăciunea au rodit. Pentru că dacă postești, dar rămâi aspru, dacă te rogi, dar rămâi indiferent, atunci ceva lipsește. Mila este atingerea blândă a inimii care a înțeles suferința. Este gestul făcut fără să fie văzut. Este binele care nu caută laudă.

 

I-am privit cum ascultau. Adolescenți, la vârsta întrebărilor mari și a tăcerilor adânci. Și am simțit că nu vorbeam doar despre o practică religioasă, ci despre un mod de a trăi. Despre forța de a fi diferit într-o lume grăbită. Despre curajul de a fi bun.

Astăzi, nu am predat doar o lecție. Am împărtășit o credință. Și, într-un fel tainic, am primit mai mult decât am oferit. Energia lor, privirile lor, liniștea care s-a așternut între cuvinte , toate au fost răspunsul.

 

Și poate că tocmai aceasta este frumusețea de a fi dascăl la Colegiul Particular "Vasile Goldiș" Arad.

 


 Aici, profesorul nu este doar o voce la catedră, ci un sprijin, un îndrumător, un om care merge alături de elev. Nu suntem departe de ei, ci aproape  în întrebările lor, în frământările lor, în visurile lor.

La noi, educația nu înseamnă doar materie predată, ci caracter format. Nu doar performanță, ci și prezență. Nu doar rezultate, ci relație. Credem că fiecare elev are o lumină proprie, iar misiunea noastră este să o ajutăm să ardă mai puternic.

 

De aceea, celor care caută un liceu în care copilul să fie cunoscut pe nume, ascultat, înțeles și încurajat să crească frumos  le spunem: ușile noastre sunt deschise.

 

Postul ne golește de zgomot.
Rugăciunea ne umple de sens.
Mila ne face oameni.
 

Iar educația, atunci când este făcută cu inimă, ne face mai aproape unii de alții.

 

Slavă Domnului că ne dă  puterea  și  înțelepciunea de a putea modela,  sufletele blajine ale adolescenților, într-o  perioadă atât de grea și fragedă pentru ei...cu așa multe tentații.

 

Și da… iubesc ceea ce fac.



 

Semnat,

Un trecător prin cancelarie, rămas în inimi( sper).

Un semănător de întrebări( alea mai profunde  😅)

Un profesor învățând alături de elevii săi ( încă câte mai  am de învățat.)

Prof.Robert-Gelu Motoarca



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Imagine
 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”  A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung. Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN . Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații: „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd...
Citiți mai multe

„Animus quod perdiderit optat.” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.

Imagine
  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...
Citiți mai multe

Ce înseamnă iertarea din perspectivă creștină ?

Imagine
  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...
Citiți mai multe