Două iubiri veșnice

 
















Două iubiri veșnice



Există în viața unui om două iubiri care nu se exclud, dar care îl pun mereu în fața unei tensiuni lăuntrice. Prima este iubirea pentru Cer, pentru adevărul care vine de sus, pentru Cuvântul care cere smerenie și curățirea inimii. A doua este iubirea pentru om, pentru trupul rănit, pentru suferința care strigă fără cuvinte și care cere mâini sigure și inimă trează.

Aceste două iubiri nu sunt două drumuri diferite, ci două chemări care se întâlnesc în același loc: în conștiința celui care trebuie să slujească. Cartea deschisă vorbește despre adevăr, despre sens, despre rostul ultim al vieții. Stetoscopul vorbește despre fragilitatea trupului, despre respirația care se poate opri, despre durerea concretă a omului. Între ele se află omul care încearcă să nu trădeze nici una dintre aceste iubiri.

Dar tocmai aici apare întrebarea profundă care tulbură sufletul meu : cum să nu trădez Cerul, când de atâtea ori slăbiciunea mea m-a făcut să-l uit? Și cum să spun că nu am trădat omul, când uneori l-am judecat, l-am rănit sau am trecut nepăsător pe lângă suferința lui?

Dar tocmai aici se naște în mine întrebarea care nu tace niciodată.
Cum să nu trădez Cerul, când știu că de atâtea ori l-am rănit prin slăbiciunea mea?
Și de om… ce să mai spun? Nu l-am judecat? Nu l-am rănit uneori cu gândul sau cu vorba? Nu am trecut, poate, prea grăbit pe lângă suferința lui?

Între aceste două iubiri stau și eu, mereu cercetat de propria conștiință. Învățând că fidelitatea nu înseamnă să nu greșești niciodată, ci să nu abandonezi nici Cerul, nici omul. Să te întorci mereu la ele, chiar după căderi, și să continui drumul dintre Cuvânt și suferință.

Adevărul este că omul care se așază între aceste două iubiri nu trăiește într-o liniște deplină. El trăiește într-o continuă cercetare de sine. Învățând să ridice ochii spre Cer fără să uite pământul și să se apropie de suferința omului fără să piardă lumina credinței.

Poate că fidelitatea față de aceste două iubiri nu înseamnă să nu greșești niciodată, ci să te întorci mereu la ele. Să nu abandonezi nici Cerul, nici omul. Pentru că între Cuvânt și suferință se află adevărata vocație a slujirii: aceea de a rămâne om înaintea lui Dumnezeu și de a rămâne aproapele înaintea oamenilor.

02:00
12.03.2026






Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

„Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”

Imagine
 „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.”  A fost o perioadă în care simțeam că mă sting încet, ca o lumânare lăsată într-o cameră fără ferestre. Zilele treceau, dar nu lăsau urme, iar eu mergeam prin ele cu senzația că nu mai sunt văzut, nici de lume, nici de mine însumi. Greutatea nu venea dintr-un eșec anume, ci din oboseala de a tot spera. Eram căzut, nu pe dinafară, ci în adâncul sufletului, acolo unde cuvintele nu mai ajung. Într-una dintre acele zile, când tăcerea mea devenise prea grea, a venit UN PRIETEN . Nu m-a întrebat ce am și nu mi-a spus că va fi bine. S-a așezat lângă mine, ca un om care știe că uneori simpla prezență ține loc de sprijin. M-a privit cu blândețe, iar în ochii lui nu era milă, ci încredere. Atunci mi-a spus, calm și apăsat, ca pe un adevăr care nu are nevoie de explicații: „Pentru lume ești cineva, iar pentru cineva ești lumea.” Cuvintele acelea au rămas în mine ca o ancoră. Nu m-au ridicat pe loc, dar m-au împiedicat să mă pierd...
Citiți mai multe

„Animus quod perdiderit optat.” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.

Imagine
  „Animus quod perdiderit optat. ” – Sufletul dorește ceea ce a pierdut.        Fiecare suflet poartă în sine o absență, o lipsă nevăzută, o căutare neostoită. Dorim ceea ce am pierdut: liniștea copilăriei, iubirea curată, încrederea frântă, credința slăbită . În adâncul nostru, suntem ființe ale dorului. Iar dorul este o rugăciune nerostită.        Din punct de vedere religios, omul este taină. Este chip al lui Dumnezeu, dar și lut frământat de suferință. Numai Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii – acele cămări ascunse unde se zbat regrete grele și speranțe firave. A judeca un om înseamnă a păși cu încălțăminte murdară pe pământ sfânt. Pentru că fiecare suflet este un altar nevăzut, pe care ard lumânări de lacrimi. Noi vedem gestul, dar nu vedem lupta. Vedem căderea, dar nu vedem războiul interior. Dumnezeu, însă, vede furtuna din spatele zâmbetului.        Social, trăim într-o lume grăbită să eticheteze. Privir...
Citiți mai multe

Ce înseamnă iertarea din perspectivă creștină ?

Imagine
  Duminica Iertării – între cădere și promisiune Duminica Iertării – între cădere și promisiune La început de Post – lumina care nu se stinge O lumânare aprinsă în mâini nu este doar un gest ritualic. Este o mărturisire tăcută . Flacăra ei tremurătoare amintește de fragilitatea noastră. Ceara care se topește vorbește despre jertfă. Lumina ei mică biruie întunericul din jur. Așa începe Postul. Nu cu zgomot, ci cu lumină . Duminica Iertării ne așază înaintea lui Dumnezeu asemenea lui Adam la porțile Raiului – conștienți de cădere, dar purtând în suflet dorul întoarcerii. „Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce la voi.” (Maleahi 3,7) Lumânarea aprinsă este simbolul acestei promisiuni: nu suntem abandonați în întuneric . În biserică, în liniștea cântărilor din Triod, fiecare dintre noi rostește, cu glas sau în șoaptă: „Iartă-mă!” Și răspunsul nu este doar omenesc, ci și dumnezeiesc: „Pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14,27) Postul nu este doar înfrânare de la ...
Citiți mai multe